Mai da-mi un semn
Sunt nopţi de când nu am mai plâns!
Timid, în zile chiar am râs!
Urcând, căzând printre trăiri,
pierdut şi aiurit.
Am renunţat la amintiri.
Nimic nu mă întoarce acum,
am ca prieten doar un drum,
sau simplu: calea mea!
Să-mi steargă amintirea ta!
Clipesc din ochi,
firav, apoi mai curajos.
Şi mă loveste furios,
din soare e un fir pierdut,
lumină crudă,
ce face amintiri să fugă.
Cu pumnii strânşi
încerc să ţin
fir de nisip, fierbinte, fin,
dar îi deschid,
deşi n-aş vrea!
Şi-mi zboară-n vânt!
E amintirea ta!
Respir.
Si văd cum mă împresoară
miasme ce odinioară
te-ar fi vestit
să fi pe-aproape.
Dar nu mai eşti,
sunt aburii din noapte.
Ţi-aud şi paşii când şi când.
Să fug râzând?
S-aştept plângând?
Iar uneori te-aud strigând,
probabil că e doar un vis,
un foc din amintire, stins!
Respir atent şi în genunchi
ascult tacerea ce te-ascunde
cu pumnii încleştaţi,
te caut! Unde?
Nu văd nimic!
Mai dă-mi un semn!
Nu pot trăi aşa!
Eu, fără amintirea ta!