E dimineata, ma trezesc
E’o noua zi in care te iubesc
Te am in brate si te simt
si te sarut si te alint
Deschizi un ochi, incet pe amandoi
cobori din vis, parul valvoi
si ma opresti sa ma ridic,
imi spui incet “mai stai un pic!”
Ma lasi sa te ating usor
cobor o mana pe picior
te-ating pe sani, te impresor
in brate te cuprind cu dor.
a mai trecut o luna plina peste noi
si e frumos cat suntem impreuna, amandoi.
M-am ratacit,
cu un obraz de coapsa ta lipit,
cu mana stanga mangaind usor
un trup armonios si plin de dor,
cu buzele pierdute in amor,
cu mana dreapta framantandu-ti sanul gol.
M-ai prins de par, ai vrut sa ma opresti
si sa ma tii departe, chiar sa ma gonesti.
Erai pierduta’n sarutari, cazuta in abis,
Traiai in realitate, dar te credeai in vis
si’n loc sa ma opresti
m-ai apasat mai tare, sa vad cat ma doresti.
La inceput sopteai, usor, cu glasul tremurat
erau senzatii vagi,
erau doar simtaminte dragi.
Ai inceput apoi sa imi vorbesti crispat
un strop cald de sudoare
pe buze mi-ai lasat.
M-ai prins intre picioare, m-ai strans, m-ai zgariat
simteai tot ce se’ntampla, era tot ce-ai visat.
Dorinta, pasiune, si-un gand ascunt, pervers amestecat
si glasul tau era acum urlat.
Erai ca o faclie, vedeam cum tremurai
numai ziceai nimic, simteam cum respirai
la inceput grabit, cu ritmul sacadat
apoi fara sa vrei, usor. Te-ai relaxat.
M-am prefacut, ca’s obosit
si mi te-am tras aproape.
Te sarutam, te mangaiam pe spate
Si mi-am lasat obrazul pe coapsa ta usor
cu mana dreapta framantandu-ti sanul gol
Stiai ce va urma, vroiai sa ma opresti,
Era asa usor, v’oiai sa ratacesti,
Era un timp placut, un inceput de toamna
Abia atunci ai realizat ca nu stii cum ma cheama.
M-am ridicat usor, iesind din dormitor
“Stai! Nu pleca!”
si ti-am raspuns:
“Habar n’ai cine sunt, dar o sa-ti fie dor,
de zorii acestei zile, de clipele de-amor!”
Sunt nopţi de când nu am mai plâns!
Timid, în zile chiar am râs!
Urcând, căzând printre trăiri,
pierdut şi aiurit.
Am renunţat la amintiri.
Nimic nu mă întoarce acum,
am ca prieten doar un drum,
sau simplu: calea mea!
Să-mi steargă amintirea ta!
Clipesc din ochi,
firav, apoi mai curajos.
Şi mă loveste furios,
din soare e un fir pierdut,
lumină crudă,
ce face amintiri să fugă.
Cu pumnii strânşi
încerc să ţin
fir de nisip, fierbinte, fin,
dar îi deschid,
deşi n-aş vrea!
Şi-mi zboară-n vânt!
E amintirea ta!
Respir.
Si văd cum mă împresoară
miasme ce odinioară
te-ar fi vestit
să fi pe-aproape.
Dar nu mai eşti,
sunt aburii din noapte.
Ţi-aud şi paşii când şi când.
Să fug râzând?
S-aştept plângând?
Iar uneori te-aud strigând,
probabil că e doar un vis,
un foc din amintire, stins!
Respir atent şi în genunchi
ascult tacerea ce te-ascunde
cu pumnii încleştaţi,
te caut! Unde?
Nu văd nimic!
Mai dă-mi un semn!
Nu pot trăi aşa!
Eu, fără amintirea ta!
sa fie oare c’ai uitat?
Sau altul pe sub piele ti-a intrat?
sa fie ca am fost departe?
si te-am pierdut ‘n noiembrie prin noapte?
Sa arda tot fara’ncetare?
sa nu ma crezi ce rau ma doare?
Sa se termine tot acum?
tot ce-a ramas sa fie scrum?
Sa nu mai simti deloc iubire?
Sa nu mai crezi in fericire?
Sa fie vina doar a mea?
Sa se termine tot asa?
Raspunde tu!